Am fost in weekendul trecut in Basarabia si am avut sansa sa cunosc o femeie extraordinara.
O bunica, mâca Maşa, asa o alinta cei 20 de nepoti si stranepoti 
o adevarata avere , nu-i asa?
Deci, bunica Maria, caci asta ar fi traducerea ca sa intelegem si noi, cei ce ne pierdem tineretea in fata calculatorului, a trait multe si a vazut multe, dar niciodata nu s-a lasat. Acum are 86 de ani si am cunoscut-o sub un cires din curte, mancand cirese. Am facut cunostinta si apoi in timp ce imi povestea cu mult drag despre cele mai mici nepoate care sunt in Bucuresti incercand sa-si faca un viitor, mi-a aratat curtea, casa si COVOARELE.
Cei care au mers in Basarabia stiu probabil cat de pricepute sunt moldovencele in a tese covoare si a coase prosoape. Incerc sa imi aduc aminte cate covoare am vazut – 20, 30 poate mai multe … Doamne si ce modele frumoase!
Erau cu margine de trandafiri sau cu trandafiri in centru, cu model repetitiv asa cum sunt florile de harbuz, cu domnite frumoase in centru sau pe margini si tote, dar toate, tesute cu rabdare si cu dragoste pt ca nu poti marita 4 fete daca nu ai zestre de covoare si perne pentru fiecare. Am recunoscut si modele de covoare pe care le-am vazut la bunica mea, in sudul tarii. La fel, am recunoscut prosop cusut asa cum cosea si mama mea in copilarie – inca o dova in plus ca suntem toti un neam si o tara!
In afara de covoarele acestea imense si superbe, de dimensiuni impresionate ajungand chiar la 4*6 metri, bunica Maria avea si zestrea ei, pentru nunta cea mare – podurile. Reprezinta un covor ingust de 1,5 metri aproximativ dar foarte lung din care, se taie bucatti scurte de 4-5 metri si se dau de pomana. Trebuie sa ai macar 20 de poduri lucrate cu maiestrie pe care sa le poti da de pomana. Mi-a dat si mie un pod, pe care il folosesc cu drag in camera romaneasca. Si mi l-a dat asa: cu 2 lumanari aprinse,. cu chibrit, cu doua cani cu apa si un ulcior …. in genunchi pe pod spunand: “sa dea Dumnezeu sa ne intalnim pe acest pod in lumina lui Dumnezeu!Dar pana atunci, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru tine si sotul tau!”
Bunica Maria m-a condus la sfarsit in camera ei, pe cuptor Langa cuptor erau 3 carti groase si mult folosite: Biblia cu scris mare, Acatistier si inca o carte veche, veche fara prima coperta – am aflat ca se numeste Luminatorul si a primit-o de la preotul din sat de multa vreme. Povestea Luminatorului este una speciala si bunica Maria mi-a povestit-o cu multa bucurie: acum foarte multi ani, in tineretea ei parintele din sat i-a dat cartea cu promisiunea ca peste un an sa o aduca inapoi. A trecut anul si cu inima stransa (pt ca tare mult indragea cartea_, bunica a dus-o inapoi. Peste peste vreme, chiar inainte sa se inchida granitele, parintele si familia au plecat in Romania; deoarece nu avea un act la el. parintele a trebuie sa se intoarca acasa, dar sotia si copii au trecut. Cand s-a intors, era prea tarziu, se inchisesera granitele. Peste ceva vreme, cand s-u deschis granitele iarasi, preotul reusit sa ajunga la familia lui, dar intr-o noapte a visat-o pe bunica iar visul ii spunea ca Luminatorul trebuie sa ajunga la ea. Ei, in urma acelui vis, parintele i-a transmis cartea, pe care bunica o citeste si astazi cu mare smerenie.
Nu m-am gandit vreodata ca voi simti cu atata putere credinta unui om! Imi dau lacrimile si acum, cand imi amintesc.
Abia astept sa mergem din nou in Basarabi si ma rog in fiecare seara sa o gasesc sanatoasa pe bunica Maria sa mai vorbim si sa mai primesc din energia ei atat de puternica!
Am invatat de la ea ca trebuie sa ii multumesti lui Dumnezeu pt ce ti-a dat si trebuie sa te rogi, neincetat, cu multa credinta si Dumnezeu te ajuta. Si oricat de greu iti este sa nu te lasi zdrobita sa mergi mai departe pt ca sunt multe lucruri frumoase ce te asteapta pe drum.
Si am vazut inca o data daca mai era nevoie, faptul ca bunicii traiesc prin nepoti. Stiam lucrul acesta de la bunicile mele … si da, m-am convins inca o data ca numai de dragul unor astfel de oameni ne mai tine Dumnezeu!
